joi, 26 noiembrie 2009

Om, inger..

franturi de ganduri rup tacere
si deschid o mai mare extensie de cuvinte
o viata-mi, una dintre existente
mereu cersesc prafuri din ingeri, fara a fi cuminte..


si lovesc
si frang
si-n egoism ma pierd..
perfid
ascuns
apoi iertare-mi cer.
tarziu
rapus
un gand amar iar cern..
apus
uitat
si-l las, nu-l vreau etern !


si parca totusi pot sa iert
oglindindu-mi neputinta in neputintele oamenilor
pacatele sa-mi iert si sa ma cert
sa nu distrug tot ce-a ramas, doar fiindca c-am tras odat' obloanele..



nu e om acela care nu a gresit niciodata
poate doar ingerii nu gresesc niciodata
dar ma intreb atunci..cum si unde au gasit si inteles ingerii ca noi avem nevoie de iertare?
sa fi fost odata si ingerii oameni?

2 comentarii:

  1. "doar fiindca c-am tras odat' obloanele.." ai fortat'o rau pe'asta... iarta'ma... :))
    imi pare mie, sau te'ai ingerizat in poezia asta?

    RăspundețiȘtergere
  2. am fortat-o pt ca trebuia sa o fac..nu aveam de ales..
    ti se pare tie, pt ca vanezi ingerii..de fapt, inca nu am murit :D..asa ca nu am cum sa fiu 'ingerizata' mon cheri.

    RăspundețiȘtergere