duminică, 13 decembrie 2009

Ochi, tample..

La o margine de lume, doi ochi albastri ratacesc priviri spre zarea rosie-azur.
Atat de senini si atat de clari..doua luminite conturate in doi ochi - cu gene dese, sprancene stufoase, urme de cearcane pe langa..si totusi..atat, atata de pustii.
Cand zambesc ei, zambeste cerul si norii danseaza..cand licaresc ei, ah..totul in jur pluteste..bule de sapun..fluturi..tample infinite.

te-am visat ca existi
ba nu!..te-am desenat
dar undeva mi-a explodat penita
si mi te-ai spulberat.


Doi ochi..o pereche..o margine de lume..liniste..si totusi, nu-i de ajuns.
Sunt pustii.
Sa fie pustii dintotdeauna sau sa ii fi pustiit un sfarsit?


nu m-ai intelege daca ti-as spune ca te pictez
m-ai cataloga precum un psiholog in cabinete cu peretii reci
e greu sa crezi
ca la o margine de lume, te-as adora si te-as lua asa cum esti.


atat de frumosi ochii acestia reci pentru o secunda si atat de fierbinti in alte mii de clipe..dar nu mai am loc de alti doi ochi frumosi. ma iarta, dar deja m-am cufundat in alti ochi, doi. Si am sa stau acolo...in lacul meu cristalin, refugiu al chinului de a te naste om..am devenit si eu un lac cristalin.
Si nu incape in mine, prin infiniti-mi pori, decat un singur tot.

atac privire trista cu un suras
si nu suport sa fiu fara sa lupt
cu tot ce-i rau in jur si rece-n trup
credinta-mi sterge sec sfarsit, cu vesnic inceput.




ah, tamplele moi..

4 comentarii:

  1. un indemn...atacati suprema claritate.nu va pierdeti intr-un ermetism universal.simtiti pe negandite.repet continatorul trebuie sa onoreze continutul,cu alte cuvinte,forma in care scrii sa se potriveasca esentei.poezia nu accepta dialogul cu tine insati,iar tu,asta faci.fi retorica,asemeni lui shakespeare,ori fi contemplativa,asemeni lui Goethe.dar simte asemeni tie.disjunctie necesara.am trecut prin faza asta.sarutari de mana

    RăspundețiȘtergere
  2. sincer, ma simt flatata pentru interes.
    multumesc de sfaturi.
    Am sa o incerc si pe asta ca fapt divers, desi nu stiu daca ma reprezinta.
    Eu scriu liber, la vechile poezii mai am grija si la simetrie..
    e drept ca mai nou, totul imi apare ca si o ciorna...o ciorna a gandurilor mele.

    Intind mana si fac aplecaciune :)

    RăspundețiȘtergere
  3. imi place blogul tau. el zorab nu era o poezie? cosbuc parca a scris-o. cand eram mica tati mi-o citea si totdeauna, desi mi-a citit-o de cateva ori, ma intristeaza faptul ca bietul moare...
    ai resuit sa imi scoti un zambet din suflet si cand ai scris treaba aceea cu iubire la 17 ani... da, iubire.
    si bine ai venit printre gandurile mele. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Buna Pipo.
    Te asteptam.
    ..da, si eu plangeam de fiecare data cand citeam poezia..oricat de tare incercam sa ma tin, ma atingea..si de atunci am stiut ca niciodata nu am sa pun pe locul doi sufletul..
    La 17 ani insa a fost prima data cand m-am abtinut si nu am mai plans..dar totodata, am inteles.
    El Zorab..era sufletul..si odata ce il vinzi odata, risti sa il pierzi pt totdeauna.
    Sa nu-ti lasi El Zorab-ul sa moara!

    RăspundețiȘtergere