duminică, 27 decembrie 2009

Sergent Faur Calin !

- Buna sara.
O femeie inalta, bine facuta, intra in compartiment cu doua sacose in mana stanga, cealalta folosind-o pentru a deschide si inchide usa. Se vedea cu ochiulliber ca era de la tara. Alina o privi cu putina curiozitate, dar cu aceeasi blandete care o caracteriza.
- Sara buna. Incotro mergeti?
- La Opincutul de Jos. Da' matale unde mergeti? intreba cu o atentie indescriptibila.
- Nu chiar atat de departe. Ma opresc la Moristi.
- La Moristi? Am niste neamuri care stau acolo. Pe fratele taicutului meu. Da' nu l-am mai vazut tare demult saracu'. Cine stie daca inca se mai tine pe picioare. Daca nu-i cu suparare, de ce mergeti acolo?..pareti sa fiti totusi de la oras.
- Merg acasa. De acolo ma trag, desi acum locuiesc aici, in Montesti.
- Va este dor de familie?
- Da, acesta este unul dintre motive.
- Mai aveti si altele?
- Din pacate da. Unul foarte trist.
- Oare ce sa fie? Grav tare?
- A murit o matusa de a mea, sora tatei, si acum merg la inmormantare.
- Dumnezeu s-o ierte! Imi pare rau. N-am stiut.
- S-o ierte Dumnezeu. A avut ghinion in viata, desi era o femeie atat de cumsecade cu toata lumea. De cand o stiu n-a cautat cearta cu nimeni.
- Era batrana?
- Aproape saizeci de ani.
- Aoleu. Tinerica, tinerica. Da' era bolnava?
- Sanatoasa tun.
- Da' atuncea de ce sa fi murita oare?
- A cazut din copac.
- Vai de mine! Dar ce sa caute in copac?
- Culegea mere..raspunse Alina cuminte, simtitnd in acelasi timp cum isi pierde rabdarea si politetea din glas.
Incerca sa nu o repeada pe colega de calatorie pentru ca, desi extenuata, realiza ca o persoana de la tara nu se poate abtine de la astfel de intrebari. De altfel parea a fi o femeie linistita in floarea varstei si in ochii careia licarea inca jocul copilariei.
- Bune merele de anu' asta. Am facut dulceatasi compot sa ne ajunga pana la primavara..continua femeia incercand sa schimbe subiectul.
- Chiar foarte bune. Pacat ca nu am apucat sa le incerc si eu direct din gradina de acasa. De aceasta data le-am cumparat din magazin.
- Ca toti orasenii.
- Da. Ca toti orasenii.
- Si ia spuneti-mi, daca nu-i cu suparare, a cui sunteti din Moristi?
- A lui Bujor. Il cunoasteti?
- Cunosc eu ceva Bujor dar nu cred sa fie din Moristi. Aveti cumva rude in Opincutul de Jos?
- Din cate stiu eu, nu.
- Atunci nu stiu de unde sa va iau. Spuse femeia dand din cap cu gravitate.
- Asa se pare. Zambi usor Alina, fericita in sinea ei ca va urma o pauza de liniste.

Dar nici nu confirma bine, ca usa compartimentului se deschise din nou.
- Faceti loc va rog! Faceti loc! ..se auzi o voce alarmanta de barbat.
Un tanar inalt, imbracat la costum, impingea cu grija un scaun cu rotile in care se afla un batran.
- Gata tata. Aici poti sta linistit pana acasa. Sarutmainile! Se intoarse politicos spre cele doua calatoare. Mai primiti un omulet simpatic pana la Moristi?
- Da' cum nu. Sari binevoitoare femeia. Este loc destul aici.
- Tata, cand ajungi in gara nu te misti nici un pic! Vine Elena si te da jos. O sun si ii spun exact in ce compartiment te afli si vine ea dupa tine, asa ca nu-ti fa tu griji. Venim si noi peste o saptamana asa cum ne-am inteles.
- Bine fiule, bine. Du-te tu acuma ca pleaca trenul si iar nu mai scap de tine..raspunse batranelul cu o voce haioasa.
- Aici ai sandvisurile si ceaiul. Dupa ce mananci, te stergi cu servetelele astea.
- Ia nu ma mai coclosi tu atata. Sunt om in toata regula, nu un bebelas. Si grabeste-te ca pleaca trenul, tu nu auzi?!
- Bine, tata. Gata, plec!
Il saruta pe batran pe frunte, saluta din nou si disparu.

In mai putin de doua minute trenul era pus in miscare.
Ochii albastri tulburii ai batranelului cazura in pamant si se pierdura intr-o amintire ce parea destul de trista. Femeia se abtinu atat cat fusese posibil, si apoi incepu..:
- Daca nu-i cu suparare, cum va numiti?
- Sergent Faur Calin la dispozitiile d-voastre. sari cu o voce sugubeata si un zambet vesel natural.
Tonul carismatic si mimica hazlie a batranelului incercat de o reala seriozitate in fata unei astfel de intrebari deloc oficiale, o facura pe Alina sa isbucneasca intr-un suras scurt, dar cristalin.
- As putea sa stiu si eu cum a reusit o mogaldeata ca mine sa amuze o asa adorabila domnisoara?
- La cat sunteti de sigur pe d-voastra, nu am nici cea mai infima indoiala ca ati cunoaste motivul. replica Alina cu o voce jucausa.
- Sigur pe mine? Eu?!!
- Da bineinteles.
- Si cum asa? Cu ce m-am tradat?
- Ati fost 100% sigur ca motivul pentru care am ras erati chiar d-voastra!
- Si frumoasa si desteapta! Imi aduceti aminte de cineva.
- De cine anume?
- De o floare fermecatoare din trecutul meu glorios. Ca am fost si eu odata in frunte, nu ca si acum aruncat intr-un amarat de scaun si ramas in urma.
- Sa nu va para rau, sari Alina cu un gest parintesc. Altii care isi pot folosi picioarele, nu stiu ce sa faca cu ele. Sau mai rau: fac numai prostii!
- Ah, ..profunda ca marea! Daca o tineti tot asa, curand am sa ma indragostesc de d-voastra, domnisoara..
- Alina. - raspunse prompt.
- Alina..Alina..alina-mi dorul. Alina, Alina, iubirea mea! ..incepu sa fredoneze un cantec din trecuturi.
- Cata galanterie! aplauda Alina zambind. Imi amintiti de bunicul meu, D-zeu sa- ierte. Si el adora sa glumeasca cu toata lumea.
- Strasnic barbat!
- Cine anume?
- Cum cine? Bunicul d-voastra!
- L-ati cunoscut cumva?! intreba Alina uimita.
- Si daca nu l-am cunoscut, tot strasnic barbat ramane daca semana cu mine, nu? spuse batranelul tragand strengareste cu ochiul celeilalte colege de compartiment.
- Cu siguranta ca da! reveni femeia bucuroasa ca nu mai era data la o parte din conversatia atat de placuta si de interesanta dupa parerea sa.
- Mai, mai, mai! Da' norocos mai sunt astazi. Sa cad taman eu intr-o asa minunata gradina cu flori.
- Ne faceti sa rosim de atat curtoazie, ..reveni Alina cu o voce teatrala.
- Ba lasati-l sa zica, ca zice frumos! Matale cu siguranta ca nu duci lipsa de complimente la varsta asta, da' eu duc dorul gentiletilor ca ale dumnealui. Lasati-l sa zica!
- Culori de curcubeu si parfum de iasomie! Obrajori cu bujori si ochi de migdale!..continua sa fredoneze batranelul, cateva versuri apuse.
- Vai da' ce grozav cantati! Mi s-a si facut pielea de gaina de atata emotie.
- Iar mie mi-ati trezit o curiozitate! replica Alina cu o privire cautatoare. Cine va inspira atat de puternic, caci cu siguranta ochii d-voastra nu ne oglindeste pe noi!
- Dar pe cine? se opri batranelul din ghidusat.
- Probabil vreo iubita din tinerete? Cine stie! Un asa barbat strasnic ca d-voastra, cu siguranta ca nu a dus lipsa de iubire in viata..indrazni Alina, presimtitnd o poveste frumoasa de dragoste care cu cerea oricand tanarul ei suflet romantic si visator.
-Ah! Iubirea..Te aprinde si te lasa sa te stingi pe nicaieri! Asa spunea un poet pe vremea mea. Dar nu mai stiu cum il cheama. A murit repede. Razboiul i-a rapit si lui viata, ca miliardelor de oameni de altfel.
- Primul razboi mondial, nu? intreba femeia.
- Primul, unicul si necrutatorul!
- Ttatal meu a murit si el saracul strapuns de un glonte exact in inima. Ne-a lasat orfani de mici pe mine si pe fratii mei, si biata mama de abia a dus-o cu noi saracuta.
Batranelul acum adopta o tinuta darza si solemna:
- Vedeti bine, razboiul nu numai ca a ucis vieti, ci si a distrus multe altele. A lasat femei indoliate, copii flamanzi, sau, ca si in cazul meu - oameni cu handicap. Nu conta ca era sau nu razboiul nostru. Trebuia sa fim pe front cu mic cu mare. Nu te intreba nimeni daca vrei sa-ti dai viata pentru o cauza pierduta, ci pur si simplu te sacrifica asemeni unui animal. Iti punea pusca in mana si te invata sa tragi. De nu o faceai, mureai. Asta era legea.
- Va inteleg durerea, dar totusi, de ce o numiti o cauza pierduta? A ajutat la stingerea persecutiilor si abuzurilor nedrepte, aplanarea conflictelor dintre marile puteri politice. A fost , zic eu, un lucru necesar pentru rascumpararea sfintei libertati..pentru supravietuire!
- Has! Supravietuirea cui? intreba taios batranelul.
- A tuturor.
- A tuturor, sau a urmasilor nostri?
- In general a urmasilor - recunoscu Alina - dar si d-voastra sunteti in viata, nu?
- Si ce folos ca sunt in viata daca nu pot trai normal? Or, credeti ca e usor sa tragi dupa tine un scaun de fier?
- Cu siguranta ca nu!..pleca usor privirea, Alina.
- Nu ma intelegeti gresit. Nu imi pare rau ca am luptat pentru copiii mei, nici ca mi-am sacrificat spuma vietii pentru ei, dar pentru mine si fratii mei cauza era din start pierduta.ln loc sa ne usureze viata, ne-a ingreunat-o. Pentru noi, cei care am fost sacrificati, era o cauza pierduta!
- Va inteleg. E trist..reveni Alina..dar atunci de ce va mai mandriti cu atat entuziasm cu numele de 'sergent'?
- Nu atat din mandrie, ci din dependenta.
Vedeti voi, inainte de a fi sergent, eram un simplu om, un om normal cu vise si sperante in floare. Cand a venit razboiul am devenit cu timpul sergent atunci cand, chipurile, dadusem dovada de un act de eroism. Cand de fapt eu ucisesem un om..un nenorocit de inamic (nenorocitul de mine!)..caci asa ii numeau ei pe dusmani.
Dar eu stiam mai bine! Luasem viata unui om bun sau rau , ca niciodata nu poti stii de partea cui sta dreptatea. Impuscasem un om, eu atat stiam. Ucisesem un om, doar atat conta.

..............................................................................................................

Mi-au dat si o medalie pentru acest fapt eroic si m-au incununat cu laude! I-am intrebat atunci cu o voce straina de mine: 'Cine imi spune cum mai pot sa adorm acum?' ..toti au plecat capetele si au ferit privirile..'Cum pot sa ma mai privesc in oglinda de azi inainte?' .. si toti au parasit sala. Am ramas doar eu si constiinta mea si nopti albe imi chinuie de atunci existenta.
Am mai ucis de atunci..m-ammai sacrificat un pic si am primit grade mult mai inalte. Dar intotdeauna voi ramane acelasi om post mortum - acelasi om devenit criminal si ramanand sergent.
Vedeti d-voastra, cauza aceasta este ca scopul lui Machiaveli care scuza mijloacele, dar care niciodata - niciodata- nu este atins cu sufletul impacat! Sa nu-mi spuneti voi mie de cauza dreapta! Mie, care am vazut atatia ochi disperati parasind viata! Ochi care oglindeau familii, vise si sperante
Baiatul care m-a adus nu e sange din sangele meu. L-am infiat dupa ce i-am omorat tatal in razboi, ultimul om la care i-am luat viata! L-am infiat mai tarziu si cu actele de rigoare, dar in momentul in care l-am luat sub protectia mea, am abdicat. Doua zile mai tarziu se sfarsea si razboiul, chipurile. A durat mai mult insa..actele mereu sunt reparafrazate, ca focurile unei mitraliere infierbantate de sangele ce va fi scurs.
In urma razboiului, omul asta mic a ramas fara mam si tata , iar eu am dobandit un handicap si incapacitatea de a avea propria-mi familie de sange. Incapacitatea de a ma lasa iubit, pentru ca eu insumi nu ma mai puteam iubi.
Eu am pierdut dreptul de a trai o iubire adevarata..am pierdut visul inainte de a inflori, am pierdut speranta in momentul in care am devenit sergent.
Asadar, voi ramane mereu Sergent Faur Calin la dispozitiile d-voastra! Pentru ca el, si sa vrea, nu mai are drepturi la cauze.

Femeia si Alina inmarmurisera. Tocmai fusesera prezente la un spectacol de viata. Un spectacol cutremurator despre un tumult teribil jucat in hora vietii si a mortii, cu jumatate de voie.
Brusc, toate cele invatate din filel istoriei despre razboaie si eroi se risipeau acum ca o cenusa. Toate medaliile de aur erau paatte de sange si toti laurii erau acum crescuti din spini. Batranelul nu mai era o persoana vesela, haioasa, si un mormant de tacere pe care nu il mai puteai insufleti cu nimic in afara de o lumanare. Scaunul cu rotile parea acum un scaun de judecata si sentinta chinuitoare si greu asteptata intarzia sa apara mereu.
- Imi pare rau ca v-am intristat, domnitele mele, dar nu pot lasa pe nimeni sa ma priveasca ca pe un erou, pentru ca un om care ucide nu poate fi numit niciodata-dar niciodata-erou. Cel care lupta pentru libertate, pentru viata, prin varsare de sange, va pata pentru totdeauna valoarea ei. Or, un astfel de om nu trebuie lasat sa fie privit cu admiratie si sa fie numit erou!

5 comentarii:

  1. Foarte frumoasa nuvela! Si sper ca numele e luat la intamplare:P

    RăspundețiȘtergere
  2. bai Andrei, nu poate comenta omul nimic fara sa dea de tine?? :)
    Raluca Adam, frumos scris.

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc.
    Ma bucur ca va place. E pentru voi.
    Numele e luat la intamplare ca si asociatie..insa atat 'Faur' cat si 'Calin' reprezinta doua persoane importante pt mine

    RăspundețiȘtergere
  4. citesc o carte despre razboi..... mai exact, blocada leningradului.cartea se numeste blocada leningradului si este scrisa redand realitatea acelor zile.
    sunt pasaje luate din jurnalele celor care au trai acolo, mame, copii, profesori, militari....
    era o mama, la un moment dat, care avea 2 copii si a inceput deja foamentea in oras... manacai intr-o sapt pe jumate cat mancam noi in fiecare zi... avea o fetita mica si un baietel putin mai mare si mai constient de situatie.
    cand a vazut ca mama lui incepe sa cedeze si se zbate peste puteriile ei ii statea gandul la moarte.
    au gasit, niste lemne cu care au facut caldura in camera unde statea, ceea ce se intampla rar, iar temp ajungeau la -10sau -15 grade, poate mai mult. dar intr-o noapte erau sa se asfixieze..... a trecut aceasta intamplare si cand iar o duceau greu(ceea c einsemna ca iar nu imbucau nimica cu zilele si pe pereti statea gheata), copilul i-a spus:
    'mama, zice, hai sa facem din nou asfixiere si sa murim. la inceput o sa ne doara capsorul, dar pe urma o sa adormim.'
    bieti oameni... de-ar fi gresit cu ceva atat de grav ca sa indure ce au indurat........ si prunci in fasa.
    tot mama aceasta, la un moment dat, a ajuns sa isi intepe venele si sa ii dea sa suga fetitei sange ca sa o linisteasca si sa o culce.....

    RăspundețiȘtergere