duminică, 13 februarie 2011

Micul mare Om

Printre scrierile mele mai vechi, dragi sufletului meu..am redescoperit-o si pe aceasta, ..si am zis sa o impart si cu voi:



Printre putinele mele drumetii la munte de cand am ajuns acasa (ce bine e!) , m-am intalnit cu un cioban .. tanar!
Doamne, era un copil de 13 ani (si culmea, era chiar ziua lui de nastere, desi asta am aflat-o mai tarziu.). Ochii atat de negri te cufundau intr-o liniste zguduitoare pe care nu am mai intalnit-o si probabil nu am sa o mai intalnesc vreodata.
Sceptic cum ii sta bine omului curios, am incercat din rasputeri sa-i descopar o cautatura trista, furioasa, amarata, calda..in privire, dar nu fu cu putinta.
Privea mereu drept inainte, spre oile lui. Mai striga din cand in cand pe unul din 'ciobanei' (asa ii alinta pe cei 4 caini ciobanesti ce aveau grija de turma) spunandu-le scurt in ce parte trebuiau sa reglementeze' turma : 'Cioban, dreapta! .. Grivei, stanga! ..'
Initia, cand m-am apropiat de el parca m-as fi apropiat de o stanca, am avut emotii chiar cand i-am dat buna ziua .. omul acesta mic nu schita nici o urma de sesizare ca un strain ii 'invadeaza' spatiul.

Statea in picioare agatat de un toiag imens..parca ma aflam intr-o pictura din camera bunicii si pe undeva ma asteptam sa vad si o furca de tors..am asteptat mult si bine.
In loc de buna ziua, copilul ma intreba scurt ce caut acolo (urcasem foarte mult, e drept, dar tonul lui ma indigna)

- Iaca, am luat-o si eu la picior pe munte si am uitat sa ma mai opresc.
Copilul isi intoarse privirea spre mine, imi analiza statura din cap pana in picioare si zambi..ah, un zambet de miere, parfumat, curat..imi ajunse la suflet!

- Daca tot ai ajuns pana aci, acum ce oi face cu matale? ..Peste un ceas vine furtuna, si vine o furtuna uracioasa rau. La jum'a de ceas de aci ,este o mica pestera. E frig ca naiba in ea si e si umeda al dracului, dar..e incapatoare destul si cu asta ma multumesc.

Ridicai privirea spre cer sa caut norii..dar ia-i de unde nu-s..afara era atat de cald si de placut (poate putin prea placut), soarele domnea fara nici o amenintare de parca nu ar fi cunoscut niciodata umbrele. Copilul acesta ori isi batea joc de mine(am mai intalnit eu baietandri isteti care in loc sa imi indice drumul de care mi l-au indicat pe cel de maracini..), or daca nu, o fi traind la munte de cand l-a adus mama lui pe lume. Ceva din el imi amintea de bunicul, caci si el imi strica ziua de cu dimineata..: ia-ti umbrela cu tine daca tot mergi sa bati lopta pe zgura, o sa vina ploaie urata azi!'

Asteptam sa ma ia la intrebari de unde vin, de ce am uitat sa ma opresc din drum, ai cui sunt de acolo de unde sunt, ce lucrez..ce gandesc..dar nimic! Copilul isi vedea mai departe de oi.
Incercam si eu sa pastrez o conversatie cu micul om , insa toate replicile lui erau atat de scurte si atat de compacte incat m-am asezat intr-un final pe iarba sa-mi trag sufletul.
Nici nu m-am intins bine ca pustiul o si lua la picior strigand in urma:

- Nene, haideti dupa mine , mergem la pestera.

Ma uit iar spre cer. Dumnezeule! De unde s-au adunat atatia nori..si ce urati erau..uf, chiar se anunta o ploaie uracioasa rau.
In pestera mi-a dat sa mananc o bucata de paine, slanina, branza, ceapa..si la sfarsit am baut apa de izvor din sticla lui (nu aveam ce comenta, daca avea gingivita sau mai stiu e ce ..asta era!) , dupa care ne-am pus amandoi cuminti si am ros pe seminte prajite urmarind tacuti spectacolul de afara.
Nu imi venea sa cred ce furtuna statuse la 2 pasi in urma mea, mai mai sa ma inhate si eu sa nu bag seama. Tuna, fulgera, crapa cerul de-a dreptul si eu fusesem salvat de un om mic, pe care nu il mai vazusem niciodata si a carui privire nu trada nici un sentiment..totul parea a fi in echilibru la el, ca si experimentele de laborator, atunci cand fenomenele sunt studiate doar in mediul adecvat.

Incepu sa cante o doina cand ploaia se mai linisti..si 'ciobaneii' se adunara in jurul lui , o voce atat de mare pentru un om atat de mic! Am fost de-a dreptul fermecat de vocea lui..insa privirea, Dumnezeule!..privirea nu schita nimic.

Coboram cu pasi sprinteni si nu mai aveam mult sa ajung spre casa. Brusc m-am oprit, m-am intors ai am contemplat muntele. Era imens..statornic..tacut..atat de tacut si de tainic ca si privirea micului om.
Muntele..sa fii ca muntele si ai avea totul. Vantul inca mai batea putin dar muntele nu schita nici o miscare..frunzele de la marginea padurii dansau salbatic, iarba se apleca putin spre pamant..dar totusi..muntele statea in loc!

Sa fim si noi asa, ca muntele..sa fim loiali oilor noastre asa cum le era micul om - oilor lui, sa actionam subit la nevoie asa cum o fac ciobaneii, sa incantam auzul si privirile celor dragi - asa cum m-a incantat pe mine si pe ciobanei - doina.
Sa fim una cu muntele , caci din el ne tragem..apa si pamant viu, acolo sta 'formula' echilibrului.

2 comentarii: